Aristocratii

Oamenii ne zic sa aparem mai des la televizor. Fanele ne trimit chilotei cu “Va vrem la KanalD”… miercuri. De ce nu insistam mai mult? De ce nu aparem mai des? Pentru ca majoritatea vor prestatii. Ceea ce mi se pare total nepotrivit. Mi se pare o greseala sa faci stand-up intr-o emisiune.
O sa ziceti ca asta e la fel ca povestea cu vulpea si strugurii, clar scrisa de cineva fumat rau. Dar sa stiti ca nu-i asa. Ba nu! Ba nu!

Dezavantaje:

Rasul este o reactie fundamental sociala - d-asta sunt mari sanse ca cei ce sunt acasa si privesc singuri sa nu se amuze. Cel putin nu la fel de mult cum s-ar putea amuza daca te-ar vedea pe viu intr-o sala, alaturi de alti oameni.
Si daca sunt singuri probabil ca oricum sunt tristi.

Intr-o emisiune care din 10 in 10 minute insereaza cate un calup de publicitate sigur n-ai timp sa construiesti o poveste, sa-ti construiesti personajul si daca nu esti cel mai bun tehnician de glume scurte, de onelinere (pentru care oricum ai nevoie sa construiesti un personaj), iti poate fi destul de greu.
Deci vrem sa aparem in calupuri de publicitate ca acolo am avea mai mult timp.

Diferenta dintre atitudinea emisiunii de pana atunci si trecerea brusca la atitudinea de stand-up te va face sa pari cat se poate de fals. Daca pana sa incepi sa-ti spui din material, din glume, ai vorbit despre cum se fac spectacole, cum e viata de comediant si mai stiu eu ce treburi serioase si reale care te transpun atat pe tine cat si publicul in alte stari emotionale decat cea de “acum sunt gata sa rad” (sau “suspension of disbelief“) si apoi treci brusc la “acum va fac sa radeti” va fi greu sa fii credibil pentru cei care urmaresc.
Bine, e greu sa fii credibil si cand te prinde mama ta cu o revista porno si spui ca aia e smantana pe pantalonii tai, dar tot incerci.

Diferenta dintre materialul pregatit si subiectul la care a ajuns emisiunea pana atunci. Ca si mai sus, e greu sa treci de la “cum scriu glume” sau “ce mai face Elena Basescu” la “ce mi s-a intamplat in metrou” fara sa para falsa si fortata trecerea. Din punctul de vedere strict al saltului rational.
Ma rog, trecerea de la “o gluma” la “Elena Basescu” n-ar fi practic o trecere.

Felul in care majoritatea platourilor sunt aranjate va face sa ai oameni in spatele tau, cel mai adesea pe invitati sau pe moderatori. Lipsa contactului vizual direct cu ei, ii va face intr-o oarecare masura indiferenti, iar cei de acasa de la TV vor vedea atitudinea lor. Iar daca cei care au fete indiferente sunt niste figuri de autoritate, niste modele pentru cei care urmaresc, vor crede si ei ce crede si modelul lor. Si anume: “Nu ma intereseaza. E plictisitor.”
Tip: Gaseste-ti colegi de trupa care sa faca glume proaste cu lipit post-it-uri pe spate ca sa rada si invitatii sau moderatorii.

Lipsa publicului inseamna lipsa rasetelor dupa poanta. Una dintre cele mai nasoale senzatii e atunci cand spui din tot sufletul o poanta si nimeni nu rade. E de-a dreptul trist. Atat pentru tine, cat si pentru cei din jurul tau care se vor simti stanjeniti.
Rasul este o parte din comportamentul uman ce ii ajuta pe oameni sa-si faca clare intentiile in interactiunea sociala sau sa-si creeze un context emotional pentru dialog. Evolutia psihologica ne-a modelat astfel incat rasul a devenit ceva contagios, incat cateodata radem pentru ca rade altcineva doar ca feedback pozitiv. Si razand ajungem sa ne placa. Un fel de “pofta vine mancand”. De unde si “Laugh track-urile” (rasetele inregistrate si puse peste) din majoritatea sitcomurilor (serialelor de comedie).
Semnat,
Doctor Psiholog Zachary Bloomgarten

Rasetul total nesincronizat al celor din sala, care rad cand cel care da comanda crede ca acolo e ceva amuzant, va atentiona publicul de acasa ca acolo e o gluma. Iar daca cel de acasa nu a vazut gluma (deoarece chiar nu era un punchline acolo, acolo era doar un setup) va conchide ca pur si simplu a fost neamuzant. Iar daca publicul nu rade unde e de fapt gluma/punchlineul pentru ca nu li s-a facut semn, cel din fata televizorului va crede ca pur si simplu a fost neamuzant pentru ca nimeni nu a ras.
Plus ca se poate inampla, daca se rade la comanda si nu natural, sa se rada fix peste punchline.
Motiv pentru care nu-l mai primim pe Lucian la spectacole. (Inside joke. Sorry!)

Rasul nenatural. Cei mai multi oameni care se afla in publicul emisiunilor de divertisment sunt fie batranei, care cel mai probabil nu se vor regasi intr-o buna parte din glumele unui comediant, fie pusti la liceu care, din nou, nu-s cel mai apropiat public fata de cei ce vin de obicei la un spectacol de stand-up. Plus ca in cel mai bun caz stau acolo pentru 10 lei pe 3 ore si clar nu au chef sa fie acolo. Ceea ce inseamna ca de cele mai multe ori rasul lor e fals.
Iar orice om poate deosebi destul de usor un ras fals si fortat de unul natural si din suflet, care te-ar face si pe tine sa vrei sa razi.

Cameramanii, sunetistii, producatorii si femeia de serviciu nu reprezinta un public. De ce? In primul rand prin numarul lor mic. Care astfel destul de greu se pot forma ca grup.
In al doilea rand, dispozitia. Omul ala e la munca si tu esti doar un alt maimutoi care se da in stamba ca alte sute care au trecut p-acolo inaintea ta.
E greu sa muncesti si sa te bucuri de un spectacol de stand-up in acelasi timp. E greu pentru comediant sa faca pe cineva sa rada in timp ce omul ala are treaba, in timp ce omul ala e la munca.
In al treilea rand, autoritatea. Ca sa fii atent si dispus sa razi la ce spune cineva trebuie ca el sa se faca intai credibil, dar pentru ei esti doar un alt maimutoi. Nu esti cunoscut, nu pentru tine au venit.

Interventiile idioate ale invitatilor sau moderatorilor. Care sunt mai greu de contracarat decat replicile unui nefericit daca tu esti pe o scena la un spectacol obisnuit, pentru ca intr-o emisiune nu apuci sa castigi intai publicul de partea ta.
Plus ca interventiile sunt mai dese decat intr-un show normal, pentru ca intr-o emisiune sunt “vedete”, care sunt acolo pentru ca vor sa fie in centrul atentiei si pentru care “job-ul” lor e sa-si dea cu parerea tot timpul si despre tot.

Disparitia elementului de surpriza. O gluma este o surpriza, intr-un fel sau altul. Iar atunci cand se da startul la o gluma, practic se anunta o surpriza si cam care va fi ea. Ceea ce va reduce din milioanele de decibeli de rasete si ropote de aplauze pe care le primesti de obicei.

Decorurile sunt facute sa-ti ia ochii, nu sa-ti focuseze atentia pe un singur lucru. Suna a paradox, dar decorurile sunt facute sa te prinda, nu sa-ti focuseze atentia pe un om. D-asta spectacolele se tin cu o cortina simpla in spate si cu un singur reflector pus pe singurul lucru la care trebuie sa fie atenti, pe comediant. In rest bezna, nimic care sa atraga atentia.
Sa nu mai vorbim de milioanele de lucruri pe care le face omul in timp ce se uita la televizor, asta daca nu cumva tocmai a dat pe canalul cu tine si iti vede gluma de la jumate si te crede total neamuzant. Sau daca tocmai a mutat de pe TarafTV pe postul cu tine. Sau de pe Spice. Sau nici nu se uita la televizor. Sau e mort. Daca e mort clar nu poate sa-si focuseze atentia pe un singur lucru. Clar. Vedeti?! N-are rost sa facem stand-up la TV, ca-s oameni care-s morti.

Numarul de camere si schimbarea nesincronizata si continua a unghiurilor. Cateodata chiar se pune camera pe cu totul altcineva fix in momentul cel mai nepotrivit, in momentul unui detaliu important din setup-ul glumei (care poate ca e subliniat prin mimica fetei sau printr-un gest) sau chiar in momentul punchline-ului.

Din pacate, cele mai multe emisiuni care ar cere asa ceva sunt emisiuni care prin calitatea celorlalti invitati si deci prin asociere te vor pozitiona in categoria “Nikita”.
Si deci succesul national e ca si garantat.

Avantaje:

Te vede mama ta la televizor.

Si totusi cred ca s-ar putea face, dar doar daca dai de niste oameni dedicati, care cunosc toate aceste subtilitati si cum sa rezolve sau sa diminueze efectele nasoale. Ceea ce e greu.

Citeam acu iara ce scria in cautarea lu’ Toma si mi-am adus aminte de Nikita si cat de usor e sa faci misto de ea si sa razi. Si cum toti papagalii care o fac se cred destepti.
Nu spun ca nu o merita si ca nu e intr-adevar o placere, dar nu-ti trebuie mult mai multa minte decat are ea ca sa o dovedesti.
Asa ca atunci cand zic sa te iei de cineva pe masura ta ma refer cel mai mult la tine (ca tu esti fix pe masura ta, nu?). Deci daca esti chill cu tine si recunosti si pui pe tava prostia ta ca sa radem cu totii… atunci o sa tind mult mai repede sa te cred destept.

…
M-am facut inteles? Sau bat campii ca-i doua noaptea?
(Cand scriu chestii d-astea mereu mi-e frica sa nu par prea cheesy sau mai repede ieftin…)