Aristocratii

În două dintre lucrările sale, Kant “Fundamentarea metafizicii moravurilor” (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) şi “Critica raţiunii practice” (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe

convingerea, că raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voinţă:

un imperativ condiţionat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă şi urmează un anumit scop individual,

şi un “imperativ categoric”, care se supune unei legi obiective, universal valabilă şi necesară. Kant formulează astfel principiul “imperativului categoric”, considerat

ca fundament al moralei: “Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală”.
În a treia lucrare de critică, “Critica puterii de judecare” (Kritik der Urteilskraft, 1790), Kant abordează problemele de estetică. Frumosul artistic

este strâns legat de alcătuirea naturii, în special când aceasta dă prilejul senzaţiei de sublim. “Frumos” în sens estetic este ceea ce se contemplă cu o satisfacţie

desinteresată, lipsită de intenţie sau scop personal, în forma sa cea mai pură. Această concepţie a influenţat în mod hotărâtor mişcarea literară denumită “Sturm und Drang” (”Furtună şi Avânt”).